Despre retinere si romanul asa-zis civilizat

De ce oare am o oarecare retinere sa scriu despre retinere, cand e atat de omiprezenta? O gasim peste tot: la serviciu, in locurile publice, in tren, in masina, in pat, (uneori) la petreceri.
E un soi de nou sport national la romani?

Inca de cand ne-am luat ratia de libertate in 1989, lucrurile par sa se fi intors iremediabil cu susul in jos: in vremuri tulburi de tranzitie albul devine negru si invers, frumosul-urat, minciuna-adevar si, de ce nu, cumpatarea calculata devine tupeu grosolan.

Daca una din trasaturile esentiale ale Omului Nou in acceptiunea comunista era docilitatea si lipsa de initiativa personala, cu alte cuvinte retinerea de la a te exprima in vreun fel ca individ, cu exceptia situatiei in care simteai nevoia de a mai aplica o limba fina partidului si/sau conducatorului, dupa punctul de cotitura 1989 mi se pare ca oamenii s-au impartit in 2 categorii sociale: cei care continua starea de retinere, cu toate aspectele ei pozitive sau negative si cei care au inceput sa vorbeasca. Despre drepturile lor, nemultumirile lor, dorintele si satisfactiile lor.

Atat timp cat exprimarea tuturor acestor elemente care dau sens existentei umane se face pe un ton civilizat, coerent, dar mai ales conectat la realitate, am toata aprecierea si sustinerea pentru oricine ia initiativa de a se exprima.

Insa, din nefericire, dupa revolutie a aparut si o anumita categorie sociala care, in opinia mea, castiga teren pe zi ce trece: cei care adora sa se auda vorbind liber, tare, fara frana, in spatii publice. E vorba de acea categorie ce are impresia ca detine mandat de la vreo autoritate suprema de a-i reprezenta pe semenii lor in orice demers ce tine de viata lor, de altfel, particulara.

Ma gandesc la jurnalistii ce trag concluzii subiective atunci cand relateaza un eveniment la care au luat parte sau modul in care vad o anumita situatie, implicand automat si pe cititor in respectiva concluzie. Imi vine in minte un manifest public organizat de Realitatea TV inainte de campania electorala, daca nu ma insel, pe nume „NOI vrem respect!”. Elementul „noi” din tot mesajul acelei campanii este ceea ce mi-a atras atentia – eu nu ma simteam parte a mesajul, a campaniei sau imi doream indeplinirea obiectivelor respective dar, pur si simplu, am fost introdus cu forta in aceeasi oala, pentru ca „noi”, in acel context, echivala cu „romanii”.

Ma mai gandesc la semi-monologurile de la coada la te-miri-ce, atunci cand cineva nemultumit de ceva incearca sa-si atraga adepti vorbind „in numele tuturor”.

Sau, ce ce nu, la indecenta pe care tot mai multe persoane o manifesta atunci cand, in spatii publice (tren, cinema, teatru, concert etc) nu inteleg sa respecte spatiul privat al persoanelor din jur. Prin comentariile pe care le fac, zgomotul produs atunci cad au discutii private la telefon, obsesia cu care isi urmaresc unii altora fiecare miscare. De altfel, ultima a devenit un fel de emblema nationala: toti urmaresc pe toti, oriunde.

E de maxim interes pentru cel care sta la 2 scaune mai incolo in tren sa monitorizeze atent fiecare miscare pe care o faci: cu ce esti imbracat, cum iti sta parul, ce citesti, ce gen de muzica asculti in casti, ce vorbesti la telefon, ce ai in geanta si de ce. E ceva ce ma lasa interzis de fiecare data cand ma aflu in spatii publice. Sunt lucruri pentru care in New York sau Paris iti primesti un binemeritat „La ce te holbezi asa?!”, cel putin.
Imi vine repede un motiv pentru situatia asta pur romaneasca: lipsa celor 7 ani de acasa, tinand cont ca prin alte parti ale lumii unul dintre primele lucruri pe care un copil le invata este sa nu fixeze pe nimeni cu privirea in public, al doilea fiind sa nu vorbeasca cu necunoscutii.
Nu, Romania, nu e tara in care viata privata este respectata si asta nu are nici o legatura cu legislatia, activitatea primarului sau cu ce telefoane supravegheaza SRI-STS-SIE. Astea sunt basme de adormit copiii in comparatie cu puterea teribila pe care o au oamenii unii asupra celorlalti.

Amestecul de indiscretie si indecenta iesit la suprafata in gena romaneasca dupa 1989 creeaza un soi de inhibitie in sanul fiecarui individ, careia, ca sa fim politically correct, ii putem zice retinere. Este retinerea cu tenta negativa la care ma refeream mai sus. O retinere vizibila peste tot in spatiul public, o stare de fapt mocirloasa ce parca tine initiativa personala romaneasca intr-un perpetuum immobile. In opinia mea, aceasta este si cauza pentru care in Romania se construieste cu 2 viteze: foarte incet sau deloc.

Sa spunem lucrurilor pe nume: generatiile aparute din 1945 si pana in 1989, ba chiar si dupa pentru cativa ani, au „beneficiat” din copilarie si pana la varsta adulta de o educatie trunchiata, lipsita de coerenta si puternic influentata de elementele obligatorii supravietuirii in mediul comunist: pastrarea aparentelor acceptabile regimului si negarea firescului, aplicarea minciunii si a inselatoriei ca mod de viata, izolarea de ceilalti semeni din teama de a fi denuntat la Securitate si de a avea probleme, lipsa unor obiective concrete in viata personala cauzata de reducerea la minimum a oportunitatilor de dezvoltare individuala corecta, lucru ce s-a tradus printr-o stare continua de invartire in jurul cozii, sa-i spunem asa.

Nu e de mirare in aceste conditii ca romanii au aflat de notiunea de civilizatie in momentul in care posturile de televiziune straine au inceput sa emita si in Romania, iar si mai mult atunci cand au putut vizita Europa Occidentala in numar suficient de consistent pentru a crea un curent social acasa.

Cu sau fara stirea noastra, au fost importate si asimilate de-a valma modele de „asa da”, fara o minima preocupare legata de viabilitatea metodei. Asta a cauzat aparitia romanului asa-zis civilizat, remarcabil in societate prin cateva caracteristici de baza:

- Romanul asa-zis civilizat mimeaza la perfectie starea de auto-suficienta a occidentalului individualist caruia ii lipseste cu desavarsire grija zilei de maine, cautand sa creeze in jurul sau impresia de bunastare personala; exista o anumita stare pe care am putea-o numi „starea de balon de sapun” in care se gasesc multe persoane si la care pare ca tin foarte mult: o stare ce (teoretic) e menita sa ii fereasca de intemperii de orice gen, o stare ce are directa legatura cu o eticheta pe care cineva o punea recent romanilor, anume: romanii nu stiu sa spuna „nu imi permit”. Si totusi, acelasi roman perfect civilizat si educat este cel care se calca in picioare la puparea de moaste sau impartirea de apa sfintita, cel care se inghesuie si isi da coate la iesirea/intrarea in/din cladiri, trenuri, autobuze. Este acelasi care merge pe pista marcata pentru biciclisti si se mai si ratoieste la cate vreunul daca are curaj sa protesteze. Este acelasi care nu curata dupa propriul caine in parc pentru care are impresia ca tot primaria este responsabila si pentru asta.

- Romanul asa-zis civilizat este primul sustinator al cauzelor politically correct ale UE si SUA, precum lupta impotriva discriminarii sau rasismului, solidaritatea fata de cazurile sociale. Romanul-civilizat trebuie sa pozeze intr-un fel de Maica Tereza a drepturilor omului atunci cand emite o parere in public, fara a fi sub protectia anonimatului. Romanul-real insa, se dezlantuie pe forumurile online sau in comentariile la articolele de presa de pe diverse site-uri. Probe de discriminare sau rasism se gasesc peste tot, atat timp cat exista beneficiul anonimatului. Realitatea „din teren” este ca romanul este primul care evita contactul cu tiganii atunci cand vine vorba sa locuiasca in acelasi bloc sau care protesteaza in mod violent amenintand cu retragerea copilului din scoala respectiva, atunci cand se descopera ca in clasa in care invata propriul copil se gaseste un altul infectat cu HIV. La fel de primul e atunci cand vine vorba de a dona sange spitalelor, bani sau bunuri pentru copiii aflati in dificultate, de exemplu. Si atunci ma intreb, de ce ne vine atat de greu sa spunem lucrurilor pe nume?

- Romanul asa-zis civilizat este cel care face corectii si da sentinte sumare in public semenilor sai, in diferite ipostaze: de exemplu, este doamna in varsta din autobuz care besteleste pe nefericitul care, datorita castilor de pe urechi, sau a faptului ca e (prea) cufundat in lectura vreunei carti, se intampla sa nu raspunda corespunzator la proba de violenta verbala revarsata in direct si poleita cu teoretice argumente de bun-simt. Sub pretextul ca respectivul nu respecta varsta, civilitatea din tonul doamnei de mai sus se napusteste ca o fiara asupra tanarului aflat in vizor, trecand rapid la educatia precara a acestuia, a parintilor netrebnici care n-au avut altceva mai bun de facut in acea duminica de acum 20 si ceva de ani, incheind apoteotetic printr-o stampila zdravana pe o intreaga generatie dezaxata. Asta daca cumva tanarul nu a incercat sa spuna ceva in apararea sa...

- Romanul asa-zis civilizat este foarte atent la nevoile celor din jur in public, monitorizarea atenta a fiecarei miscari a aproapelui fiind, dupa cum se constat deseori, sarcina de serviciu. Daca se intampla sa ceri asistenta cuiva in metrou in legatura cu, sa zicem, cum ajungi la Dristor, chiar daca tonul pe care ai pus intrebarea vecinului de scaun aflat la jumatate de metru distanta este extrem de scazut ca volum, cu siguranta vei avea parte de 4-5 voci care se vor bate sa-ti explice asta. Nu conteaza ca ai cerut alta opinie sau nu. Poti doar sa intrebi acelasi lucru retoric, la telefon, intr-o conversatie privata cu un amic. Dupa ce termini de vorbit fac pariu ca se vor gasi 2-3 persoane care sa iti dea mult-doritul raspuns. Problema nu sta in faptul ca incearca sa ajute, asta e foarte bine: problema este indiscretia, faptul ca nu iti respecta intimitatea. O conversatie particulara este unul dintre cele mai intime lucruri pe care le faci zi de zi. Este acelasi lucru cu a deschide o scrisoare care nu iti este adresata. Cu a citi emailul cuiva cand nu e la birou etc etc.

- Romanul asa-zis civilizat este cel nemultumit de nimic. Dar cand spun nimic, chiar nimic. Iar vocea nemultumirii se manifesta mai ales in cercurile publice, de prieteni si cunoscuti. Este incredibil de cool sa fii contra si este minunat sa injuram orice: presedinte, primar, gunoier, spital, doctor, calitatea sistemului de invatamant, politicieni, sosele, vreme, serviciu, sef, colegi (daca nu sunt de fata, evident) etc, pana la epuizare. In fiecare zi, program de dimineata pana seara, reluat la prima ora a diminetii urmatoare. Vinovatii? Invariabil, „cei care ne conduc”. Atunci cand cineva are tupeul incredibil sa sustina o cauza, este privit ca un ciudat al speciei si pus rapid la colt. Romanul asa-zis civilizat pare a fi dominat de o stare de catraneala ce, pe de o parte ii hraneste orgoliul spunandu-i ca se afla in categoria „potrivita”, pe de alta ii furnizeaza subiecte de discutie pe intreaga durata a zilei. Romanul satisfacut de o decizie a primariei este plictisitor si suspicios iar cel care simpatizeaza un anumit personaj devine imediat „sclavul” acelui personaj in ochii majoritatii.