Despre retinere si romanul asa-zis civilizat

De ce oare am o oarecare retinere sa scriu despre retinere, cand e atat de omiprezenta? O gasim peste tot: la serviciu, in locurile publice, in tren, in masina, in pat, (uneori) la petreceri.
E un soi de nou sport national la romani?

Inca de cand ne-am luat ratia de libertate in 1989, lucrurile par sa se fi intors iremediabil cu susul in jos: in vremuri tulburi de tranzitie albul devine negru si invers, frumosul-urat, minciuna-adevar si, de ce nu, cumpatarea calculata devine tupeu grosolan.

Daca una din trasaturile esentiale ale Omului Nou in acceptiunea comunista era docilitatea si lipsa de initiativa personala, cu alte cuvinte retinerea de la a te exprima in vreun fel ca individ, cu exceptia situatiei in care simteai nevoia de a mai aplica o limba fina partidului si/sau conducatorului, dupa punctul de cotitura 1989 mi se pare ca oamenii s-au impartit in 2 categorii sociale: cei care continua starea de retinere, cu toate aspectele ei pozitive sau negative si cei care au inceput sa vorbeasca. Despre drepturile lor, nemultumirile lor, dorintele si satisfactiile lor.

Atat timp cat exprimarea tuturor acestor elemente care dau sens existentei umane se face pe un ton civilizat, coerent, dar mai ales conectat la realitate, am toata aprecierea si sustinerea pentru oricine ia initiativa de a se exprima.

Insa, din nefericire, dupa revolutie a aparut si o anumita categorie sociala care, in opinia mea, castiga teren pe zi ce trece: cei care adora sa se auda vorbind liber, tare, fara frana, in spatii publice. E vorba de acea categorie ce are impresia ca detine mandat de la vreo autoritate suprema de a-i reprezenta pe semenii lor in orice demers ce tine de viata lor, de altfel, particulara.

Ma gandesc la jurnalistii ce trag concluzii subiective atunci cand relateaza un eveniment la care au luat parte sau modul in care vad o anumita situatie, implicand automat si pe cititor in respectiva concluzie. Imi vine in minte un manifest public organizat de Realitatea TV inainte de campania electorala, daca nu ma insel, pe nume „NOI vrem respect!”. Elementul „noi” din tot mesajul acelei campanii este ceea ce mi-a atras atentia – eu nu ma simteam parte a mesajul, a campaniei sau imi doream indeplinirea obiectivelor respective dar, pur si simplu, am fost introdus cu forta in aceeasi oala, pentru ca „noi”, in acel context, echivala cu „romanii”.

Ma mai gandesc la semi-monologurile de la coada la te-miri-ce, atunci cand cineva nemultumit de ceva incearca sa-si atraga adepti vorbind „in numele tuturor”.

Sau, ce ce nu, la indecenta pe care tot mai multe persoane o manifesta atunci cand, in spatii publice (tren, cinema, teatru, concert etc) nu inteleg sa respecte spatiul privat al persoanelor din jur. Prin comentariile pe care le fac, zgomotul produs atunci cad au discutii private la telefon, obsesia cu care isi urmaresc unii altora fiecare miscare. De altfel, ultima a devenit un fel de emblema nationala: toti urmaresc pe toti, oriunde.

E de maxim interes pentru cel care sta la 2 scaune mai incolo in tren sa monitorizeze atent fiecare miscare pe care o faci: cu ce esti imbracat, cum iti sta parul, ce citesti, ce gen de muzica asculti in casti, ce vorbesti la telefon, ce ai in geanta si de ce. E ceva ce ma lasa interzis de fiecare data cand ma aflu in spatii publice. Sunt lucruri pentru care in New York sau Paris iti primesti un binemeritat „La ce te holbezi asa?!”, cel putin.
Imi vine repede un motiv pentru situatia asta pur romaneasca: lipsa celor 7 ani de acasa, tinand cont ca prin alte parti ale lumii unul dintre primele lucruri pe care un copil le invata este sa nu fixeze pe nimeni cu privirea in public, al doilea fiind sa nu vorbeasca cu necunoscutii.
Nu, Romania, nu e tara in care viata privata este respectata si asta nu are nici o legatura cu legislatia, activitatea primarului sau cu ce telefoane supravegheaza SRI-STS-SIE. Astea sunt basme de adormit copiii in comparatie cu puterea teribila pe care o au oamenii unii asupra celorlalti.

Amestecul de indiscretie si indecenta iesit la suprafata in gena romaneasca dupa 1989 creeaza un soi de inhibitie in sanul fiecarui individ, careia, ca sa fim politically correct, ii putem zice retinere. Este retinerea cu tenta negativa la care ma refeream mai sus. O retinere vizibila peste tot in spatiul public, o stare de fapt mocirloasa ce parca tine initiativa personala romaneasca intr-un perpetuum immobile. In opinia mea, aceasta este si cauza pentru care in Romania se construieste cu 2 viteze: foarte incet sau deloc.

Sa spunem lucrurilor pe nume: generatiile aparute din 1945 si pana in 1989, ba chiar si dupa pentru cativa ani, au „beneficiat” din copilarie si pana la varsta adulta de o educatie trunchiata, lipsita de coerenta si puternic influentata de elementele obligatorii supravietuirii in mediul comunist: pastrarea aparentelor acceptabile regimului si negarea firescului, aplicarea minciunii si a inselatoriei ca mod de viata, izolarea de ceilalti semeni din teama de a fi denuntat la Securitate si de a avea probleme, lipsa unor obiective concrete in viata personala cauzata de reducerea la minimum a oportunitatilor de dezvoltare individuala corecta, lucru ce s-a tradus printr-o stare continua de invartire in jurul cozii, sa-i spunem asa.

Nu e de mirare in aceste conditii ca romanii au aflat de notiunea de civilizatie in momentul in care posturile de televiziune straine au inceput sa emita si in Romania, iar si mai mult atunci cand au putut vizita Europa Occidentala in numar suficient de consistent pentru a crea un curent social acasa.

Cu sau fara stirea noastra, au fost importate si asimilate de-a valma modele de „asa da”, fara o minima preocupare legata de viabilitatea metodei. Asta a cauzat aparitia romanului asa-zis civilizat, remarcabil in societate prin cateva caracteristici de baza:

- Romanul asa-zis civilizat mimeaza la perfectie starea de auto-suficienta a occidentalului individualist caruia ii lipseste cu desavarsire grija zilei de maine, cautand sa creeze in jurul sau impresia de bunastare personala; exista o anumita stare pe care am putea-o numi „starea de balon de sapun” in care se gasesc multe persoane si la care pare ca tin foarte mult: o stare ce (teoretic) e menita sa ii fereasca de intemperii de orice gen, o stare ce are directa legatura cu o eticheta pe care cineva o punea recent romanilor, anume: romanii nu stiu sa spuna „nu imi permit”. Si totusi, acelasi roman perfect civilizat si educat este cel care se calca in picioare la puparea de moaste sau impartirea de apa sfintita, cel care se inghesuie si isi da coate la iesirea/intrarea in/din cladiri, trenuri, autobuze. Este acelasi care merge pe pista marcata pentru biciclisti si se mai si ratoieste la cate vreunul daca are curaj sa protesteze. Este acelasi care nu curata dupa propriul caine in parc pentru care are impresia ca tot primaria este responsabila si pentru asta.

- Romanul asa-zis civilizat este primul sustinator al cauzelor politically correct ale UE si SUA, precum lupta impotriva discriminarii sau rasismului, solidaritatea fata de cazurile sociale. Romanul-civilizat trebuie sa pozeze intr-un fel de Maica Tereza a drepturilor omului atunci cand emite o parere in public, fara a fi sub protectia anonimatului. Romanul-real insa, se dezlantuie pe forumurile online sau in comentariile la articolele de presa de pe diverse site-uri. Probe de discriminare sau rasism se gasesc peste tot, atat timp cat exista beneficiul anonimatului. Realitatea „din teren” este ca romanul este primul care evita contactul cu tiganii atunci cand vine vorba sa locuiasca in acelasi bloc sau care protesteaza in mod violent amenintand cu retragerea copilului din scoala respectiva, atunci cand se descopera ca in clasa in care invata propriul copil se gaseste un altul infectat cu HIV. La fel de primul e atunci cand vine vorba de a dona sange spitalelor, bani sau bunuri pentru copiii aflati in dificultate, de exemplu. Si atunci ma intreb, de ce ne vine atat de greu sa spunem lucrurilor pe nume?

- Romanul asa-zis civilizat este cel care face corectii si da sentinte sumare in public semenilor sai, in diferite ipostaze: de exemplu, este doamna in varsta din autobuz care besteleste pe nefericitul care, datorita castilor de pe urechi, sau a faptului ca e (prea) cufundat in lectura vreunei carti, se intampla sa nu raspunda corespunzator la proba de violenta verbala revarsata in direct si poleita cu teoretice argumente de bun-simt. Sub pretextul ca respectivul nu respecta varsta, civilitatea din tonul doamnei de mai sus se napusteste ca o fiara asupra tanarului aflat in vizor, trecand rapid la educatia precara a acestuia, a parintilor netrebnici care n-au avut altceva mai bun de facut in acea duminica de acum 20 si ceva de ani, incheind apoteotetic printr-o stampila zdravana pe o intreaga generatie dezaxata. Asta daca cumva tanarul nu a incercat sa spuna ceva in apararea sa...

- Romanul asa-zis civilizat este foarte atent la nevoile celor din jur in public, monitorizarea atenta a fiecarei miscari a aproapelui fiind, dupa cum se constat deseori, sarcina de serviciu. Daca se intampla sa ceri asistenta cuiva in metrou in legatura cu, sa zicem, cum ajungi la Dristor, chiar daca tonul pe care ai pus intrebarea vecinului de scaun aflat la jumatate de metru distanta este extrem de scazut ca volum, cu siguranta vei avea parte de 4-5 voci care se vor bate sa-ti explice asta. Nu conteaza ca ai cerut alta opinie sau nu. Poti doar sa intrebi acelasi lucru retoric, la telefon, intr-o conversatie privata cu un amic. Dupa ce termini de vorbit fac pariu ca se vor gasi 2-3 persoane care sa iti dea mult-doritul raspuns. Problema nu sta in faptul ca incearca sa ajute, asta e foarte bine: problema este indiscretia, faptul ca nu iti respecta intimitatea. O conversatie particulara este unul dintre cele mai intime lucruri pe care le faci zi de zi. Este acelasi lucru cu a deschide o scrisoare care nu iti este adresata. Cu a citi emailul cuiva cand nu e la birou etc etc.

- Romanul asa-zis civilizat este cel nemultumit de nimic. Dar cand spun nimic, chiar nimic. Iar vocea nemultumirii se manifesta mai ales in cercurile publice, de prieteni si cunoscuti. Este incredibil de cool sa fii contra si este minunat sa injuram orice: presedinte, primar, gunoier, spital, doctor, calitatea sistemului de invatamant, politicieni, sosele, vreme, serviciu, sef, colegi (daca nu sunt de fata, evident) etc, pana la epuizare. In fiecare zi, program de dimineata pana seara, reluat la prima ora a diminetii urmatoare. Vinovatii? Invariabil, „cei care ne conduc”. Atunci cand cineva are tupeul incredibil sa sustina o cauza, este privit ca un ciudat al speciei si pus rapid la colt. Romanul asa-zis civilizat pare a fi dominat de o stare de catraneala ce, pe de o parte ii hraneste orgoliul spunandu-i ca se afla in categoria „potrivita”, pe de alta ii furnizeaza subiecte de discutie pe intreaga durata a zilei. Romanul satisfacut de o decizie a primariei este plictisitor si suspicios iar cel care simpatizeaza un anumit personaj devine imediat „sclavul” acelui personaj in ochii majoritatii.

Complacerea in starea de negativitate la romani

Este un fapt consacrat ca propagarea „valorilor” regimului comunist in Romania s-a bazat in principal pe dezamorsarea relatiilor naturale create intre oameni, indispensabile intr-o societate libera. Relatii care se fac si se desfac in mod firesc, fie ca sunt relatii de prietenie, de iubire, de apreciere, stima si respect.

Oamenii au fost treptat intorsi unii impotriva celorlalti, fie prin celebra de acum „lupta de clasa”, fie ca rezultat al marsarii unei parti a populatiei catre acceptarea si sustinerea regimului, lucru care automat a atras oprobiul celorlalti.
Sa analizam cateva exemple.
Prieteni ce pana mai ieri isi impartaseau idei, stiluri de viata sau mici placeri de zi cu zi, ajungeau sa se suspecteze reciproc de pactizare cu diavolul, de renuntare la propria personalitate in schimbul catorva beneficii.

Ceea ce este corect de spus este ca regimul comunist a incurajat astfel de deraieri de la normalitate prin doua actiuni principale:

1. instaurarea si sustinerea unei stari constante de saracie fizica in sanul populatiei
2. teroare si presiune psihica exercitata asupra elitei subrede care inca ramasese in picioare dupa perioada de epurare politica dintre 1947-1964 dar si asupra oricarui individ ce dadea semne de vitalitate mentala si s-ar fi putut transforma intr-un „dusman al poporului”.

Saracia fizica s-a transformat treptat, odata cu trecerea anilor, intr-o saracie morala, care a anulat instinctele creative firesti ale individului, a invrajbit vecini si colegi, a estompat prospetimea ideilor si a mintilor agere, a tocit potentiale personalitati remarcabile si a incurajat formarea modelelor negative. Minciuna a devenit moneda de circulatie, a insela – un mod de viata, furtul a devenit acceptabil atat timp cat se fura de la stat, a invidia – slogan national romanesc (vezi „sa moara capra vecinului”), credinta – de evitat cu orice pret, toleranta – un moft ciocoiesc, responsabilitatea sociala – o definitie prafuita din manualele interzise. Lumina s-a stins (literalmente) peste Romania si fetele hade ale personalitatii umane si-au facut simtita prezenta: lasitate, invidie, superficialitate, ura, mitocanie, lipsa de respect, suspiciune bolnava si dorinta de parvenire facila. Le-am trecut doar pe cele mai importante.

Ceea ce este trist e ca toate acestea nu au incetat sa existe in momentul in care libertatea si-a intrat in drepturi. Romanii in 2009 par sa isi fi inchiat conturile cu ceea ce inseamna infuzia de frumos in orice societate civilizata: mitocania este vizibila la orice pas, impostura si incultura ne sunt apropiate si nu avem nici o problema cu asta, suntem total dezinteresati de oamenii de valoare si de personalitati remarcabile atat timp cat asta nu ne afecteaza imaginea in public dar suntem gata sa dam drumul la conducta patetica de apreciere pentru astfel de valori atunci cand un strain ne aduce aminte de aceste valori sau cand strainul le apreciaza asa cum se cuvine.

Avem o memorie foarte scurta, atrocitati comise relativ recent sunt pur si simplu bagate sub pres, ca si cum n-au avut loc niciodata, in plus avem un apetit nebunesc pentru stari spirituale negative. Nu cred ca e de mirare pentru nimeni ca a fi nemultumit de orice e un fel de a fi, ba chiar este cool sa fii contra orice, atat timp cat o afirmi in public. Aproape ca este imposibil sa asisti la o discutie intre apropiati in care nemultumirea fata de ceva sa nu isi faca simtita prezenta, indiferent de subiect: sinceritatea clasei politice, sansele echipei nationale de calificare, competenta conducerii facultatii, calitatea serviciilor vanzatoarei din piata, integritatea preotului de la biserica, buna-credinta a asistentei din spital sau onestitatea oamenilor de afaceri.

Orice intentie de a invita la discutie echilibrata este taxat cu o adversitate incrancenata, inversunata si scrasnita printre dinti. Nu exista loc de teren neutru, de nuante sau de pledoaria apararii. Poporul nu tolereaza, ci da verdicte si pune etichete.

De unde aceasta stare continua de negativitate? De ce acest teribil apetit pentru nefericire?
Sa aiba o legatura cu frica de a zbura prea sus pentru a nu suferi o cadere prea puternica? Sa fie teama de a fi dezamagit/a? Sau simpla credinta ca am fost si suntem doar niste rotite intr-un sistem pe care nu il putem controla, o morisca diabolica ce ne guverneaza viata de zi cu zi iar noi nu putem juca decat rolul de pioni?
Inclin sa cred ca ultima varianta e cea mai apropiata de adevar.
Asta pentru ca se leaga de o alta trasatura puternica a populatiei post-decembriste, anume lipsa de initiativa si nevoia de asistenta, extrem de vizibila la diferite nivele ale societatii.

Un exemplu elocvent este un filmulet pe care l-am urmarit deunazi pe Happyfish.ro. Acolo apareau o serie de tineri inteligenti care isi „varsau” oful in fata camerelor de luat vederi, expunandu-si parerile despre dezamagirile lor cotidiene: soferii neciopliti, impostura si incultura televizata, clasa politica ce „ne fura continuu de 20 de ani incoace”, serviciile medicale derizorii, lipsa de respect a celor din jur, lipsa responsabilitatii sociale etc etc.

Ceea ce omiteau tinerii in cauza din pledoariile lor era, poate, si elementul esential: schimbarea nu porneste de sus in jos ci, din contra, de jos in sus. Daca vom continua sa asteptam ca cineva sa ne repare clasa politica, sa il faca pe sofer sa fie disciplinat in trafic, sa imbunatateasca serviciile vanzatoarei de la magazin sau sa ne curete scara blocului nu vom ajunge nicaieri. Vom vorbi despre acelasi lucruri si peste 20 de ani de acum incoace. Vom fi la fel de incrancenati si de dezamagiti si atunci.

Schimbarea catre starea pe care o dorim cu totii sta in fiecare dintre noi. Daca nu incepem schimbarea cu noi, de la orice nivel si in legatura cu orice suntem nemultumiti acum, nu putem avea pretentia sa traim in societatea ideala la care visam.

Un gand pentru Yoani Maria Sánchez Cordero

Una dintre cele 10 persoane cu cea mai mare influenta din lume, castigatoare a numeroase premii acordate de institutii celebre de cultura si de promovare a jurnalismului in lume, Yoani Sanchez este de departe studiul de caz de baza pentru oricine a uitat ce inseamna libertatea de exprimare si valoarea ei.

Intr-o tara in care doar 2.1% din populatie are (teoretic) acces la Internet, desi ultra-cenzurat de autoritati si pus sub supraveghere continua, in care telefoanele mobile au patruns in vocabular abia la jumatatea lui 2008 (!) si in care drepturile omului sunt incalcate in mod consecvent, Yoani Sanchez continua sa spere intr-o Cuba democratica.

Cu toate obstacolele puse de autoritatile cubaneze (amenintari zilnice, denigrare in media controlata de stat, masina agentilor Ministerului de Interne aflata 24/24 in fata casei - suna cunoscut, nu?, etc.), Yoani a reusit sa creeze primul blog liber din Cuba pe care il hosteaza/mentine/intretine din afara Cubei, cu ajutorul prietenilor sau strainilor din toata lumea ce ii sustin demersurile.

Sunt fascinat de curajul, tenacitatea si verticalitatea ei intr-o lume atat de inchisa si cred ca intreaga blogosfera ar trebui sa aplaude activitatea ei. Macar atat putem face pentru aceasta lectie gratuita de demnitate pe care Yoani ne-o preda in fiecare zi.

Despre poporul asistat

Doua clisee:

Cliseu 1: Nu am cu cine sa votez pentru ca toti sunt o apa si-un pamant – toti fura, sunt incompetenti, vor doar sa jefuiasca tara.
Cliseu 2: Romania este sortita esecului – de cand lumea si pamantul am fost calcati de toti pradatorii, din cauza asta nu am reusit niciodata sa iesim din mocirla si nici nu o sa o facem vreodata.

Generalizarea asta atat de facila e unul dintre pacatele primare la romani, ca sa citez titlul unui film care a facut ceva valuri in urrma cu cativa ani. Fiecare roman se simte nu doar indreptatit si ultra-calificat sa-si dea cu parerea despre orice, de la reteta bunicii pentru zacusca la fizica atomica, ci si emite verdicte cu o dexteritate demna de Cartea Recordurilor. Mostre gasesti cu usurinta peste tot: la piata cand cumperi rosii, la coada la posta, la birou cand discuti la o tigara. Era sa zic „la orice” – ma abtin.
Vine de la oameni de toate categoriile, de la colegul cu care porti o amicala discutie despre cine o sa castige cupa, sau de la vanzatoarea care iti confirma ca branza e „destul de dulce”.

„Politicienii sunt toti o apa si-un pamant. Ne fura in continuu de 20 de ani incoace si noi rabdam ca prostii.” Suna cunoscut, nu?
Cateva intrebari de bun-simt imi sar in minte: De ce ne place atat de mult sa ne vaitam? De ce ne complacem in a astepta sa se intample ceva? De ce adoram atat de tare starea emotionala negativa? De ce a fi impotriva e cool si nu invers? De ce trebuie sa tanjim la acel Cineva care sa produca schimbarea pe care o visam? De ce nu facem dracului ceva? Cat de mult timp va mai trece pana cand o sa realizam ca schimbarea catre starea aia zen care te-ar face sa fii fericit e in fiecare dintre noi?

Toate concluziile duc catre o singura cauza, dupa parerea mea: Omul Nou zamislit de comunism a creat poporul asistat. Poporul asistat se remarca prin cateva tare de care nu poate (nu vrea?) sa se desparta in ruptul capului, mici paradoxuri pur romanesti care ar putea sa faca obiectul oricarui studiu stiintific de psihologie:

- vrem in UE, dar noi nu vrem sa contribuim cu resurse la UE
- vrem in NATO, dar suntem teribil de revoltati daca trebuie sa mergem in misiuni in Irak si Afganistan
- ne plangem de pensiile mici si de sistemul de protectie sociala, dar nu avem nici o problema cu faptul ca sunt doar 4 milioane de romani care intretin celelalte 18 milioane, iar varsta medie de pensionare in Romania este de ~52 de ani, de departe cea mai scazuta din Europa (!)
- vrem respect de la cei din jur, dar nu stim sa spunem „multumesc” si sa zambim politicos
- vrem parcuri curate, dar nu stim sa curatam dupa proprii caini pe care ii plimbam prin parc
- vrem un mediu locuibil civilizat, insa nu ne intereseaza nimic de dincolo de usa apartamentului: scara blocului nu conteaza, spatiul verde din fata blocului la fel
- suntem total revoltati de „nebunii din trafic” cand suntem pietoni, dar repetam aceleasi comportamente cand suntem la volan, probabil pe principiul „la mine nu se pune”
- ne smiorcaim la televizor ca inundatia ne-a distrus gospodaria, dar asteptam jandarmii sa ne curete malul din casa (!)
- mergem la biserica sa ne spovedim, dar incepem sa gandim rau despre cineva cum am iesit pe poarta bisericii
- facem atac daca vreun strain indrazneste sa ne critice tara si raspundem imediat inveninat cautand cel putin un motiv pentru care tara lui sta mai prost, dar nu ridicam un pai sa pastram ce e frumos in propria tara, ba chiar contribuim la uratenia ei
- vrem democratie, dar nu vrem partide sau parlament, un despot luminat care tine locul oricarei institutii e suficient.

Si lista poate continua.
Dar ce anume a creat poporul asistat? Poate ca explicatia sta in cateva dintre „virtutile” adanc infipte in mintea omului nou in celebra epoca de aur si probabilele lor traduceri in tare actuale, pe care le intalnim zi de zi:

- primeaza valorile colectivitatii, iar individul nu are decat o varianta: sa se integreze in colectivitate si sa isi anuleze propria individualitate – tradus prin lipsa de initiativa si nevoia permanenta de asistenta („Cineva trebuie sa vina sa imi dea/faca”)
- proletariatul este clasa superioara a societatii, in rest le uram moarte intelectualilor (cel putin celor care nu slugaresc partidul) – tradus prin invidie, frustrare si ura fata de beneficiarii sistemului comunist
- nu trebuie sa faci ceva anume, daca esti destul de obedient si slugarnic vei avea un loc in raiul PCR – tradus prin nevoie de asistare, inactiune, dar si invidie si frustrare fata de cei activi
- fii 100% vigilent la cine nu e destul de iubitor de tovaras si de partid. Elementele contrare vointei populare trebuie date in vileag – tradus prin indiscretie, lipsa de bune maniere, invidie extrema, suspiciune si lipsa de incredere („Nenorocitii dracului, toti fura!”)
- intotdeauna salveaza aparentele si fii asa cum partidul vrea sa fii: cuminte, obedient si cu limba cat mai fina – traducere: ipocrizie crasa, lipsa de personalitate, lipsa propriilor pareri, de unde si incredibila putere de manipulare a mijloacelor media asupra maselor in Romania

Etc etc.

Parerea mea e ca cei 45 de ani de comunism au alterat iremediabil o serie de generatii prin scoaterea la suprafata si amplificarea a tot ce poate fi mai urat in personalitatea umana: invidia, lasitatea, lipsa de initiativa si de incredere in cei din jur si in fortele proprii, lipsa de buna credinta si de bun simt, ipocrizia si mojicia.
O buna parte dintre romani si-au furat caciula cu obstinatie in toata aceasta perioada si continua sa o faca si acum. Intrebarea care se pune este daca si cand se poate stopa influenta acelor generatii.

De ce romanii sunt de stanga

In majoritatea tarilor occidentale cu o traditie solida in multipartitism se intalneste o trasatura comuna atunci cand analizam orientarile doctrinare in functie de grupele de varsta ale populatiei. Anume, tinerii pana in 30 de ani sunt mai inclinati sa aleaga valorile stangii, fiind cei mai deschisi catre schimbare si totodata cel mai usor adaptabili la nou; pe masura ce inainteaza in varsta, occidentalii prefera valorile conservatoare si tind sa fie masa electorala de baza a dreptei doctrinare.

Daca stam sa analizam modul in care romanii se identifica cu o anumita doctrina, putem sa observam cu usurinta ca lucrurile stau tocmai invers comparativ cu ce se intampla in occident. Stanga se bazeaza puternic pe varsta a 3a, pe zona rurala, in general pe cei ce beneficiaza din plin de masurile de protectie sociala. Tinerii pana in 30-40 de ani, populatia activa si mai educata in general si intreprinzatorii tind sa aleaga constant dreapta, fie reprezentata de PNL sau PDL.

De unde aceasta „anomalie” tipica romaneasca? Vorbim de o afiliere pur doctrinara a fiecarei grupe de varsta sau de un contra-raspuns al generatiilor tinere la efectele Omului Nou creat de comunism in cei 45 de dominare autoritara? Tind sa optez pentru varianta a doua. Sa explic de ce.

Comunismul in Romania, asa cum multi experti au analizat, a constat in aproximativ 3 etape de evolutie:

1. Etapa epurarilor politice (1947-1964)
2. Etapa de oarecare acalmie si deschidere catre dialog cu Occidentul (1965-1970)
3. Etapa comunismului salbatic de tip stalinist (1971-1989)

De departe, etapa care a modificat substantial firava societate democratica moderna pe care perioada interbelica reusise sa o puna pe picioare in Romania a fost cea dintre 1947-1964. Asa cum toti stim, prima preocupare a regimului comunist in aceasta perioada a fost sa elimine toti potentialii adversari politici, toata elita ce fusese reperul moral al Romaniei democratice si, efectiv, toti cei ce puteau sa uneasca masele intr-o directie contrara regimului. Personalitati remarcabile precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Bratienii, Dumitru Mociornita si multi altii, au sfarsit in inchisorile politice comuniste sau la Canal, indurand groaznice repercursiuni doar pentru ca s-au impotrivit „macelului” moral al natiunii. Practic, cand in 1964 regimul comunist a eliberat detinutii politici si a aratat o fata ceva mai umana, intreaga elita romaneasca era decimata: aveam in fata o populatie dezorientata si dezradacinata de propriile repere morale, fara posibilitatea de a cunoaste adevarul, fara lideri autentici de urmat, intoxicata de aparatul de manipulare ce rulase non stop timp de 17 ani.

Se creease masa perfecta de manevra pentru a crea Omul Nou.
Care erau trasaturile ideale ale Omului Nou:
• Om al muncii, asa-zisele gulere albastre din ziua de astazi
• Membru si militant al PCR
• Iubitor de colectivism si vajnic luptator impotriva individualismului
• Aparator al doctrinei comuniste si bun influentator in comunitatea in care traieste.

Crearea si solidificarea acestei tipologii umane a presupus un imens efort de propaganda din partea conducatorilor comunisti ce a lovit si decimat in special ceea ce inainte de 1947 constituia paleta de valori firesti pe care orice individ si le asuma in mod natural:

• Sa nu fii invidios pe succesul altuia
• Sa fii harnic
• Sa fii curat la suflet
• Sa fii un bun crestin
• Sa iti doresti binele vecinului
• Sa ajuti comunitatea in care traiesti
• Sa respecti parerea altuia asa cum si parerea ta iti este respectata
• Sa oferi respect
• Sa fii manierat
Si lista poate continua.

Sistemul comunist si-a atins scopurile tocmai prin distrugerea sistematica a acestor valori de baza, scotand la suprafata tot ceea ce este mai dauntaor si gaunos in fiinta umana: dorinta de parvenire, lipsa de respect pentru munca cinstita, lipsa de incredere in fortele proprii, permanenta suspiciune asupra persoanelor din jur, lipsa de responsabilitate civica, starea constanta de inactiune, vulnerabilitatea extrema fata de factorii inconjuratori.

Si a mai scos ceva la suprafata: incredibila nevoie de asistenta.
Conform unui sondaj recent, romanul are nevoie de un lider autoritar care sa joace rol si de presedinte si de prim-ministru si de parlament si de instanta judecatoreasca. Toate la un loc, fara nici un fel de dubiu. Ce partide, ce parlament, ce institutii democratice?! Romanul are nevoie de un parinte binefacator, aspru cu infractorii dar atent cu supusii. Cineva capabil sa germanizeze tara „din condei”, dar si sa dea de mancare intregii natii.
Un fel de Mesia ce ia asupra sa toata responsabilitatea sociala indispensabila individului intr-un stat civilizat si ofera in schimb liniste si pace.

Cu alte cuvinte, intr-o majoritate covarsitoare romanul asteapta ca cineva sa ii rezolve propriile probleme si sa il ajute sa aiba succes in ceea ce isi propune. Sa il ghideze si ocroteasca de la primele etape ale vietii si pana dupa pensie. Sa il invete ce e rau si ce e bine, sa distinga albul de negru.
Ceea ce romanul trebuie sa ofere societatii in care traieste este ignorat sau pus pe plan secundar. Din nefericire, comunismul a reusit sa sadeasca in mintea catorva generatii un singur lucru: „...nu aveti nevoie sa luati initiativa, cineva face asta pentru voi. Nu va bateti capul cu decizii, noi stim ce e mai bine pentru voi. Tot ce trebuie sa faceti e sa mergeti linistiti in coloana.” (Acolo unde va directionam noi.)
Aceste generatii care, precum cainele lui Pavlov, au invatat pe de rost acest indemn sunt baza stangii in Romania, sau macar a celor ce sustin ca reprezinta stanga. Ei vor alege cu incapatanare pe acela capabil sa le transfere subliminal esenta mesajului de mai sus.
Or, pe de alta parte, eu cred ca generatiile tinere voteaza dreapta dintr-un singur mare motiv: dorinta de a se indeparta de trecut. Este intr-un fel votul alimentat de frustrarea tinerilor care denunta usurinta generatiilor anterioare de a fi renuntat la coloana vertebrala in anii comunismului si de a ajuta prin inactiune sau chiar implicare activa la propagarea lui pana la cote inimaginabile. Din dorinta de a denunta slabiciunea parintilor, docilitatea si obedienta lor, din convingerea ca lucrurile pot fi hotarate, in sfarsit, de catre cei activi.

„Don't ask what your country can do for you, but what you can do for your country!”, suna un celebru dicton rostit de J. F. Kennedy. Nu o sa ma apuc sa afirm ca asta este motivul pentru care SUA sunt puterea economica din ziua de astazi. Ar fi pueril si nesustinut de suficiente dovezi. Dar, cand este totusi vorba de unul dintre cei mai apreciati presedinti ai Statelor Unite, cu o larga sustinere populara chiar si in prezent, mai ca iti vine sa te gandesti la un anumit fel de a fi al americanului de rand. Unul care i-a dus acolo unde sunt astazi.

Inceput

Inceput. Despre ce sa scriu? De ce sa scriu? Nu as putea oare sta pur si simplu deoparte si contempla existenta celorlalti, asa cum e ea, zi de zi, ora de ora ? La ce ajuta sa scrii? Devii mai destept, iti hraneste vanitatea, rezolvi o problema, creezi o alta?
Se zice ca orice inceput este dificil. Ca trebuie sa te lovesti cu capul de pragul de sus ca sa incepi, treptat, sa simti gustul provocator al victoriei. Ca trebuie sa treci prin stangacii, jumatati (sau sferturi) de masura, sa copiezi fara sa-ti dai seama ca o faci, sa fii ridicol de gol in continut si teribil de poleit la suprafata. Poate ca asa e.

Inceput. Am sa scriu despre ce am citit recent, despre iluziile care fac posibila existenta umana, raportat la particularitatile romanesti.