Complacerea in starea de negativitate la romani

Este un fapt consacrat ca propagarea „valorilor” regimului comunist in Romania s-a bazat in principal pe dezamorsarea relatiilor naturale create intre oameni, indispensabile intr-o societate libera. Relatii care se fac si se desfac in mod firesc, fie ca sunt relatii de prietenie, de iubire, de apreciere, stima si respect.

Oamenii au fost treptat intorsi unii impotriva celorlalti, fie prin celebra de acum „lupta de clasa”, fie ca rezultat al marsarii unei parti a populatiei catre acceptarea si sustinerea regimului, lucru care automat a atras oprobiul celorlalti.
Sa analizam cateva exemple.
Prieteni ce pana mai ieri isi impartaseau idei, stiluri de viata sau mici placeri de zi cu zi, ajungeau sa se suspecteze reciproc de pactizare cu diavolul, de renuntare la propria personalitate in schimbul catorva beneficii.

Ceea ce este corect de spus este ca regimul comunist a incurajat astfel de deraieri de la normalitate prin doua actiuni principale:

1. instaurarea si sustinerea unei stari constante de saracie fizica in sanul populatiei
2. teroare si presiune psihica exercitata asupra elitei subrede care inca ramasese in picioare dupa perioada de epurare politica dintre 1947-1964 dar si asupra oricarui individ ce dadea semne de vitalitate mentala si s-ar fi putut transforma intr-un „dusman al poporului”.

Saracia fizica s-a transformat treptat, odata cu trecerea anilor, intr-o saracie morala, care a anulat instinctele creative firesti ale individului, a invrajbit vecini si colegi, a estompat prospetimea ideilor si a mintilor agere, a tocit potentiale personalitati remarcabile si a incurajat formarea modelelor negative. Minciuna a devenit moneda de circulatie, a insela – un mod de viata, furtul a devenit acceptabil atat timp cat se fura de la stat, a invidia – slogan national romanesc (vezi „sa moara capra vecinului”), credinta – de evitat cu orice pret, toleranta – un moft ciocoiesc, responsabilitatea sociala – o definitie prafuita din manualele interzise. Lumina s-a stins (literalmente) peste Romania si fetele hade ale personalitatii umane si-au facut simtita prezenta: lasitate, invidie, superficialitate, ura, mitocanie, lipsa de respect, suspiciune bolnava si dorinta de parvenire facila. Le-am trecut doar pe cele mai importante.

Ceea ce este trist e ca toate acestea nu au incetat sa existe in momentul in care libertatea si-a intrat in drepturi. Romanii in 2009 par sa isi fi inchiat conturile cu ceea ce inseamna infuzia de frumos in orice societate civilizata: mitocania este vizibila la orice pas, impostura si incultura ne sunt apropiate si nu avem nici o problema cu asta, suntem total dezinteresati de oamenii de valoare si de personalitati remarcabile atat timp cat asta nu ne afecteaza imaginea in public dar suntem gata sa dam drumul la conducta patetica de apreciere pentru astfel de valori atunci cand un strain ne aduce aminte de aceste valori sau cand strainul le apreciaza asa cum se cuvine.

Avem o memorie foarte scurta, atrocitati comise relativ recent sunt pur si simplu bagate sub pres, ca si cum n-au avut loc niciodata, in plus avem un apetit nebunesc pentru stari spirituale negative. Nu cred ca e de mirare pentru nimeni ca a fi nemultumit de orice e un fel de a fi, ba chiar este cool sa fii contra orice, atat timp cat o afirmi in public. Aproape ca este imposibil sa asisti la o discutie intre apropiati in care nemultumirea fata de ceva sa nu isi faca simtita prezenta, indiferent de subiect: sinceritatea clasei politice, sansele echipei nationale de calificare, competenta conducerii facultatii, calitatea serviciilor vanzatoarei din piata, integritatea preotului de la biserica, buna-credinta a asistentei din spital sau onestitatea oamenilor de afaceri.

Orice intentie de a invita la discutie echilibrata este taxat cu o adversitate incrancenata, inversunata si scrasnita printre dinti. Nu exista loc de teren neutru, de nuante sau de pledoaria apararii. Poporul nu tolereaza, ci da verdicte si pune etichete.

De unde aceasta stare continua de negativitate? De ce acest teribil apetit pentru nefericire?
Sa aiba o legatura cu frica de a zbura prea sus pentru a nu suferi o cadere prea puternica? Sa fie teama de a fi dezamagit/a? Sau simpla credinta ca am fost si suntem doar niste rotite intr-un sistem pe care nu il putem controla, o morisca diabolica ce ne guverneaza viata de zi cu zi iar noi nu putem juca decat rolul de pioni?
Inclin sa cred ca ultima varianta e cea mai apropiata de adevar.
Asta pentru ca se leaga de o alta trasatura puternica a populatiei post-decembriste, anume lipsa de initiativa si nevoia de asistenta, extrem de vizibila la diferite nivele ale societatii.

Un exemplu elocvent este un filmulet pe care l-am urmarit deunazi pe Happyfish.ro. Acolo apareau o serie de tineri inteligenti care isi „varsau” oful in fata camerelor de luat vederi, expunandu-si parerile despre dezamagirile lor cotidiene: soferii neciopliti, impostura si incultura televizata, clasa politica ce „ne fura continuu de 20 de ani incoace”, serviciile medicale derizorii, lipsa de respect a celor din jur, lipsa responsabilitatii sociale etc etc.

Ceea ce omiteau tinerii in cauza din pledoariile lor era, poate, si elementul esential: schimbarea nu porneste de sus in jos ci, din contra, de jos in sus. Daca vom continua sa asteptam ca cineva sa ne repare clasa politica, sa il faca pe sofer sa fie disciplinat in trafic, sa imbunatateasca serviciile vanzatoarei de la magazin sau sa ne curete scara blocului nu vom ajunge nicaieri. Vom vorbi despre acelasi lucruri si peste 20 de ani de acum incoace. Vom fi la fel de incrancenati si de dezamagiti si atunci.

Schimbarea catre starea pe care o dorim cu totii sta in fiecare dintre noi. Daca nu incepem schimbarea cu noi, de la orice nivel si in legatura cu orice suntem nemultumiti acum, nu putem avea pretentia sa traim in societatea ideala la care visam.